Fascismul italian, dezvoltat de Giovanni Gentile și Benito Mussolini, este forma originală a ideologiei fasciste. A fost întruchipat de Partidul Național Fascist al lui Mussolini (1922–1943) și de Partidul Republican Fascist (1943–1945). Ideologia fascistă a influențat grupuri ulterioare precum Mișcarea Socială Italiană și alte organizații neofasciste.
Termenul fascism provine de la fascio din italiană, care înseamnă „mănunchi de bețe”, legat de fasciile romane – un simbol al autorității și unității. Mussolini a fondat Fasciile Acțiunii Revoluționare în 1915 și Fasciile Italiene de Luptă în 1919, care au devenit Partidul Național Fascist în 1921. Simbolul fasciei, care a reprezentat puterea prin unitate, a fost folosit de diverse mișcări politice înainte de 1914, inclusiv de cele liberale și republicane.
Fascismul italian este înrădăcinat în naționalism și a avut ca scop finalizarea Unificării Italiei (Risorgimento) prin unirea tuturor teritoriilor italiene, inclusiv a teritoriilor nerăscumpărate (Italia Irredenta).
Ideologia fascistă considera Italia modernă ca moștenitoare a Romei antice și a Renașterii, în timp ce promova romanitatea (Romanitas) și căuta să construiască un nou Imperiu Italian – „A Treia Romă”. Statul fascist a pus accent pe ordine, disciplină și ierarhie și a îmbrățișat imperialismul atât ca misiune teritorială, cât și morală, așa cum este subliniat în Doctrina fascismului (1932).
Fasciștii susțineau că Dalmația avea rădăcini italiene prin Imperiul Roman și stăpânirea venețiană, și s-au înfuriat când promisiunile de după Primul Război Mondial cu privire la o eventuală anexare au fost revocate. Fasciștii urmăreau italianizarea agresivă în regiunile anexate, au vizat minoritățile slovene, germane și sud-slave și au interzis limbile și cultura acestora.
Revizionismul teritorial și deriva rasială a fascismului italian
Regimul a anexat, de asemenea, Albania în 1939, când a revendicat legături istorice și etnice, a promovat colonizarea și a sprijinit iredentismul albanez în Kosovo și Epir. Afirmații similare au fost făcute și în cazul Insulelor Ionice, unde a fost invocată moștenirea venețiană.
Fascismul italian a căutat să extindă granițele Italiei spre vest, nord și sud, bazându-se pe revendicări istorice, etnice și culturale. La vest, a revendicat Corsica, Nisa, Savoia, Malta și Corfu datorită moștenirii lor italiene. Mussolini a promovat independența Corsicii pentru a o anexa ulterior și l-a citat pe Garibaldi pentru a-și justifica revendicările. La nord, fasciștii au vizat Ticino, Grisons și Valais din Elveția, invocând populațiile vorbitoare de limbă italiană și legăturile istorice cu Milano.
La sud, fasciștii au revendicat Malta, părți din Africa de Nord („Al Patrulea Țărm”) și au urmărit să anexeze Tunisia și anumite părți ale Algeriei. În 1939, provinciile de coastă ale Libiei au fost anexate la Italia metropolitană. Fasciștii au avut în vedere și coloniile portugheze, deoarece considerau Portugalia o putere colonială slabă la acea vreme.
Înainte să se alieze cu Germania nazistă, Benito Mussolini și Partidul Național Fascist (PNF) au respins în mare măsură antisemitismul. În anii 1920 și începutul anilor 1930, Mussolini a negat public existența unei „Probleme Evreiești” în Italia, a lăudat contribuțiile evreilor la societate și a criticat ideologia rasială nazistă ca fiind neștiințifică. Evreii italieni erau considerați parte a moștenirii mediteraneene a națiunii.
Cu toate acestea, sub presiunea lui Hitler, Mussolini și-a schimbat discursul în 1938, susținând din motive politice Manifestul antisemit al rasei. Acest lucru a dus la legi rasiale și discriminare, deși aplicarea lor a fost inconsistentă. Unii lideri fasciști, precum Italo Balbo, s-au opus acestor măsuri.
Moștenirea fascismului italian și lupta pentru democrație
În ciuda declarațiilor anterioare ale lui Mussolini, Italia fascistă a implementat ulterior segregarea rasială în coloniile sale africane și a comis atrocități, în special în Libia și Etiopia.
Deși fascismul italian era oficial totalitar, acesta a păstrat unele limite legale, cum ar fi puterea regelui de a-l demite pe Mussolini. Comparativ cu Germania nazistă sau URSS, represiunea din Italia pe plan intern a fost mai puțin brutală, deși violența colonială a fost severă.
În 1929, Mussolini a semnat Tratatul de la Lateran cu Vaticanul, creând Cetatea Vaticanului și obținând recunoașterea papală a Italiei. În schimb, Biserica a primit compensații teritoriale, sprijin financiar și dreptul educației religioase în școlile de stat.
În ciuda acestui fapt, tensiunile au persistat: Mussolini s-a opus controlului Vaticanului asupra educației, ceea ce a determinat critici papale la adresa „cultului păgân al statului”. Deși aliniat public cu Biserica, Mussolini a rămas în mare parte ireligios, mai ales în tinerețea sa.
Constituția actuală a Italiei a fost creată de Adunarea Constituantă antifascistă după al Doilea Război Mondial. Ziua Eliberării, sărbătorită pe 25 aprilie, marchează revolta din 1945 împotriva forțelor naziste și fasciste și căderea regimului lui Mussolini.
Asociația Națională a Partizanilor Italieni, fondată în 1944, păstrează memoria Rezistenței și promovează valorile democratice și antifasciste. Bella ciao, un cântec popular adoptat de partizanii italieni, a devenit un simbol internațional al rezistenței și al luptei pentru libertate.
Surse:
- Emilio Gentile – „Fascism”
- Robert O. Paxton – Anatomia fascismului
- Foto: Mussolini și paramilitarii fasciști, Marșul Cămășilor Negre din Roma, octombrie 1922.
Citește și:
De ce nu a avut succes fascismul în Marea Britanie
De ce Mussolini a fost ateu și anticlerical
